Fragmente dintr-o istorie culturală a homosexualității (II)

Continuăm periplul istoric inițiat de George Bălan cu un întreg capitol dedicat Sodomei, conceptul inventat pentru a condamna un întreg grup din societate la marginalizare și persecuție. Acest capitol, cu același nume, este parte integrantă a volumului Iubirea Interzisă, volum epuizat și care nu mai poate fi cumpărat în librăriile românești.

 

Sodoma – iată cuvinţelul prin care ura homofobă a căpătat o enormă virulenţă şi combativitate. Era, şi este încă, simbolul mâniei divine – manifestată prin distrugerea cetăţii „cu foc din cer” – în faţa iubirii dintre fiinţele de acelaşi sex. Să se citească atent pasajul cu pricina din Geneză (cap.19). Ce se spune acolo? Că Lot, care avea în Sodoma statutul unui străin tolerat (venetic, zice traducerea românească), a primit vizita a doi bărbaţi (că aceştia erau îngeri o luăm sub beneficiu de inventar), pe care a acceptat să-i găzduiască. Locuitorii Sodomei – ar trebui, vai, să-i numim sodomiţi! – ceruseră să-i vadă pe pe cei doi vizitatori „pentru a-i cunoaşte”. Aveau pe deplin dreptul – iar azi lumea nu e mai puţin bănuitoare – să ştie cine sunt străinii adăpostiţi de către un străin: cetatea îşi avea legile şi temerile ei. Erau rigori uşor de înţeles pentru românii care-şi amintesc de vremurile, nu atât de îndepărtate, când nu aveau voie să găzduiască străini în casele lor. Ei bine, o teologie abuzivă a interpretat stăruinţa cetăţenilor de a-i cunoaşte pe cei doi vizitatori în sensul sexual al cuvântului, care este real, dar secundar. Ei ar fi formulat această pretenţie, care era mai degrabă un act de poliţie civică, cu acelaşi înţeles pe care-l are verbul „a cunoaşte” când se spune, bunăoară că Iosif nu o cunoscuse încă pe Maria, că deci nu avusese raporturi intime cu ea. Această accepţie apare însă extrem de rar în Scripturi, cunoaşterea fiind înainte de toate, chiar şi pentru vechii evrei, un act intelectual şi spiritual. Nu era mult mai logic să li se atribuie cetăţenilor o intenţie de de o natură pe care azi am numi-o poliţienească? Fireşte, dar atunci nu s-ar mai fi înţeles de ce a putut Dumnezeu să nimicească cetatea. Şi dacă n-a nimicit-o Dumnezeu? Dacă va fi fost şi aceasta una dintre nenumăratele catastrofe naturale de care e brăzdată istoria mult încercatei noastre planete? E ciudat că creştinii n-au explicat pieirea oraşului Pompei, tot prin foc, şi care avea loc sub ochii lor (79, în era noastră), ca un fenomen de justiţie divină; au simţit desigur că n-ar putea fi luaţi în serios. Enorma, mitica depărtare de timp a cetăţii Sodoma permitea însă tălmăciri fanteziste care, cu puţină iscusinţă teologică, puteau fi puse în serviciul intereselor clericale.

Să revenim, însă, la relatarea biblică. Lot oferă cetăţenilor nemulţumiţi cele două fiice ale sale. În treacăt fie spus, acestea nu erau poame dintre cele mai bune. Aflăm, după acest episod, că ele aveau să-l îmbete pe tatăl lor pentru a se culca cu el, ceea ce Biblia nu numai că nu dezaprobă, dar menţionează chiar cu o anumită satisfacţie, deoarece din aceste două incesturi s-ar fi născut seminţiile Amoniţilor şi Moabiţilor. Aşadar, locuitorilor care ar fi râvnit, chipurile, să aibă relaţii cu fiinţe de acelaşi sex li se oferă exact ceea ce ei nu doreau. Nu este complet ilogic? Sensul firesc, raţional al ofertei lui Lot nu poate fi decât acesta: Vă dau zălog propriile mele fiice, prin care garantez că aceşti străini n-au venit cu gânduri rele (ceea ce, în realitate, nu era adevărat, deoarece ei veniseră cu gând de nimicire, iar cetăţenii, în virtutea „inconştientului colectiv”, presimţeau că ceva grav se pregăteşte, dar Lot nu ştia şi nu presimţea nimic). După care este evocată distrugerea  cetăţii şi salvarea familiei lui Lot, cu excepţia soţiei sale: nesocotind consemnul de a nu privi înapoi, aceasta fu prefăcută într-un stâlp de sare. (…) Să fie privirea înapoi semnul unei incapacităţi de a duce la capăt o acţiune îndrăzneaţă? Ne aflăm, evident, în faţa unei expresii simbolice arhetipale pe care trebuie să ne străduim a o înţelege ca atare, ceea ce solicită un efort mental cu mult superior lecturii literare.

De ce n-ar fi atunci tot episodul Sodomei un mit iudaic destinat reflecţiei generaţiilor viitoare, alături de atâtea mituri încărcate de sensuri? Teologia modernă, care a început să-şi dea seama de caracterul arbitrar al interpretării tradiţionale, de totala ei lipsă de justificare, a renunţat de altfel complet la argumentul (homo) – sexual. Vina cea mai mare a locuitorilor Sodomei ar fi fost inospitalitatea. Dar chiar şi aşa fiind, meritau ei o asemenea pedeapsă? Unde este consecvenţa cu sine însuşi a acestui Dumnezeu care declarase după potop (şi doar cu zece capitole înainte): „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului”, contestând astfel cu anticipaţie orice autenticitate divină viitoarei şi înspăimântătoare Apocalipse. Adevăratul progres teologic va avea loc, probabil, când ideea de pedeapsă dumnezeiască va fi eliminată complet din gândirea umană.

Lipsită de orice bază în realitatea biblică, Sodoma, ca simbol al homosexualităţii urâte de Dumnezeu, s-a impus totuşi în viaţa socială ca o teribilă realitate. Abila orchestraţie ecleziastică a conferit acestui simplu cuvinţel o forţă unică de a înspăimânta cugetele. Ceea ce însă nu coincidea cu începuturile creştinismului. Timp de un mileniu, iubirea cea interzisă, deşi reprimată cu sălbăticie, nu a avut onoarea să primească această etichetă biblică. Numele geografic a devenit simbol şi concept şi a generat o întreagă familie de denumiri şi epitete infamante abia începând cu al doilea mileniu. Dar odată inventaţi, termeni ca „sodomie” şi „sodomit” au dat un formidabil impuls acţiunii de urmărire, asuprire şi exterminare. Din biserică a trecut la autorităţile civile, şi astfel puterea, deja redutabilă, a ceea ce impostura clericală numea „cuvântul lui Dumnezeu”, se văzu enorm amplificată prin aportul eficace al aparatului represiv de stat, al aşa-numitului „braţ laic”.  Numai când puterea laică se separă de cea duhovnicească, şi anume sub imboldul revoluţiei franceze, iubirea dintre fiinţele de acelaşi sex încetă să mai fie păcatul sodomitic pedepsit de lege, şi aşa rămase în Franţa până astăzi.

Sodoma intrase însă în sângele oamenilor, devenise parte integrantă a modului de a gândi, alimenta mai departe coşmare chiar şi acolo unde se născuse idealul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Revoluţia putuse să anuleze o lege, dar nu şi să schimbe o mentalitate formată de-a lungul a secole de îndoctrinare bisericească şi înfricoşare poliţienească. Aceasta rămânea în continuare tributară sinistrului trecut în ciuda faptului că primejdia închisorii sau pedepsei capitale dispăruse. Ce trist să vedem un spirit de anvergura lui Marcel Proust recurgând la acest funest cuvânt pentru a-şi intitula unul din romanele în care descria – cu făţarnică distanţare – lumea rău famată a Parisului, cunoscută de el atât de bine tocmai pentru că o frecventase asiduu. N-avea decât o scuză: aceea de a nu-şi fi dat elementara osteneală de a citi cu atenţie capitolul 19 din Cartea Facerii, unde n-ar fi găsit nici cea mai mică aluzie înrudită cu scenele zugrăvite de el în „Sodoma şi Gomora”. Ca atâţia buni creştini – dar el nici măcar nu făcea parte din familia lor – acceptase pasiv şi îşi însuşise fără să gândească un gunoi verbal ce plutea de veacuri pe apele tulburi ale istoriei. Să ne amintim de notaţia de jurnal în care Gide descrie întâlnirea sa cu Proust la un an înainte de moartea acestuia: simţind apropierea sfârşitului şi vrând să afle ceva despre mântuirea sufletelor, îl rugă pe Gide, a cărui solidă educaţie protestantă era notorie, să-i „furnizeze câteva idei despre învăţătura cuprinsă în Evanghelii”. Cu acest nivel de cultură biblică, e foarte îndoielnic că el ar fi avut habar unde apare acest cuvânt în cartea pe care nu se ostenea să o consulte singur…

O singură fiinţă a avut curajul nemaipomenit să sfideze stigmatizatorul cuvânt , făcând din el o parte a numelui său şi apărând astfel în faţa tuturor cu firea-i cea adevărată. Pictorul renascentist Giovanni Antonio Bazzi (1477 – 1549) e mai puţin cunoscut sub acestu nume, dar cine nu a auzit de ilustrul Sodoma – ale cărui opere împodobesc marile muzee ale lumii (inclusiv – ironie a vieţii şi istoriei – cel al Vaticanului, unde fresca sa e găzduită de faimoasa Stanza della Segnatura).

Urmărirea oamenilor de rând în numele păcatului sodomitic strigător la cer era fapt cotidian şi de la sine înţeles în lumea dominată de ideologia iudeo-creştină. Niciodată nu se va putea şti câţi vor fi pierit pe rug, prin spânzurătoare sau decapitare, ca să nu mai vorbim de cei întemnițați, pe baza decretelor şi legilor al căror şir (…) era inaugurat încă în primii ani ai creştinismului devenit religie de stat (313). Primele edicte împotriva „bărbaţilor care-şi leapădă bărbăţia şi se poartă asemenea femeilor” (aşa era conceput fenomenul!) sunt promulgate de urmaşii imediaţi a lui Constantin cel Mare (Constantinus, Constant, Valentinian, Teodosie) cărora le urmează aşa zisele „Novele” ale lui Justinian în secolul VI şi aşa mai departe până la articolele moderne de cod penal cu numere devenite sinistre simboluri. Este impresionantă opera de restituire şi reconstituire întreprinsă astăzi de istorici care descoperă cutremuraţi amploarea holocaustului săvârşit asupra acestor biete fiinţe, vinovate numai pentru că natura le voise altfel decât pe ceilalţi. Cercetările de arhivă scot la iveală un număr de victime ce nu încetează a creşte copleşitor şi metode de tortură pe care nu le-am crede posibile dacă n-ar fi atestate scriptic. Nume de oameni absolut necunoscuţi sunt astfel încrustate pe monumentul invizibil pe care cercetători pasionaţi, mai ales în Franţa, în Germania şi în Statele Unite, îl înalţă acestor jertfe ale ignoranţei şi răutăţii umane. (…)

Această atmosferă de teroare în jurul a ceea ce se chema păcat (sau delict) de sodomie – atmosferă creată prin diabolica alianţă dintre Biserică şi Stat – avea inevitabil repercursiuni fustrante şi traumatizante asupra sentimentului care se naştea între persoanele de acelaşi sex. Ce-i drept, să-l dezrădăcineze din natura umană n-a putut nimeni, în ciuda bestialelor măsuri luate şi aplicate timp de atâtea secole, dovedindu-se astfel că nu era vorba nici de boală, nici de viciu, ci de ceva ce făcea parte din fiinţa însăşi. Dar ameninţarea continuă sub care a fost obligat să-şi ducă viaţa, de clandestin mereu primejduit într-o lume a dictaturii heterosexuale, moral şi juridic necruţătoare, a sădit în el o frică de a nu fi desoperit ce avea să se transforme cu timpul într-o a doua natură.

Persecuţia e cea care a făcut dintr-o pornire omenească absolut normală un fenomen patologic, şi anume în virtutea unei legi psihologice binecunoscute. (…)Nu există pornire umană care să nu fie expusă unor asemenea pericole atunci când este asuprită, iar asuprirea nu poate veni decât din afară, adică din partea mediului, tendinţa naturală a omului fiind de a-şi manifesta firea în libertate, cum atât de clar o arată copilul şi chiar adolescentul. A nu-şi putea realiza sexualitatea cu care a venit pe lume este pentru oricine o sursă de suferinţe mistuitoare. Astfel devine ea „un lung prilej pentru durere”, şi încă de câteva ori mai mult decât amorul cântat de poet, căci tristeţilor şi zbuciumurilor inerente Erosului li se adaugă ruşinea de a fi altfel decât ceilalţi, ideea fixă a unei infirmităţi sufleteşti şi sexuale, gândul chinuitor de a fi fost blestemat de Dumnezeu, sau de a fi apărut aşa pe lume printr-o eroare a naturii, frica de ceea ce ar putea spune lumea dacă ar afla, în fine – last but not least – obsesia gratiilor îndărătul cărora cel descoperit ar putea fi pus. Cum să nu se îmbolnăvească, oricât de sănătoasă şi viguroasă i-ar fi originea, un sentiment care se vede atacat din atâtea părţi?

Încercare grea pentru oricine devine conştient de înclinarea sa erotică ieşită din comun, această provocare din partea naturii creează probleme în plus făuritorului de valori spirituale – scriitor, artist, gânditor, savant – care a ajuns să se bucure de oarecare faimă (sau vrea să şi-o cucerească). În teama că cei din jur sau cei de care depinde i-ar putea detecta adevărata fire, el îşi vede opera, vocaţia, geniul, posibilitatea de manifestare mortal primejduite, cum atât de limpede se arăta în cazul lui Thomas Mann, constrâns de o preocupare excesivă pentru buna sa reputaţie să joace comedia burghezului respectabil. Aflându-se în vizorul opiniei publice, el este nevoit să înteţească străşnicia cu care se controlează, se ascunde sau mimează ceea ce nu este: cauză a unor suferinţe de care rămâne cruţat invertitul de rând, cu grija doar a familiei şi a vecinului. Nici un intelectual sau creator n-a mai avut îndrăzneala sfidătoare a lui Bazzi care acceptase voios supranumele de Sodoma dat de detractorii săi. Un palid ecou al acestei îndrăzneli – şi cred că singurul la un asemenea nivel de recunoaştere socială – întâlnim în răspunsul lui Benvenuto Cellini atunci când trebui să înfrunte temuta învinuire în prezenţa ducelui Cosimo de Medici, sub a cărui protecţie lucra. „Ia mai taci, mare sodomit ce eşti”, îl apostrofă brutal rivalul şi adversarul său Baccio Bandinelli. Replica marelui sculptor pară magistrală lovitura, dar nu cu îndrăzneală, ci cu diplomatică şiretenie: „Unde nu dă Dumnezeu să cunosc o artă atât de nobilă, căci vedem cum Jupiter şi Ganimede s-au îndeletnicit cu ea în cer, iar cei mai mari regi ai lumii o practică aici pe pământ; eu însă nu sunt decât un biet om obscur, neştiutor în privinţa unei arte atât de admirabile şi incapabil să o exercite.” Numai un spirit renascentist putea să se comporte atât de suveran.

Coperta Iubirea interzisa

0 Comments

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?