Fragmente dintr-o Istorie Culturală a Homosexualităţii (I)

George_Balan

 

Sunt puţini autori care să fie reuşit publicarea unei istorii culturale a homosexualităţii. Muzicologul George Balan este unul dintre ei, dispunând de o cultură umanistă solidă şi de o capacitate singulară de sinteză şi interpretare. Fragmentele pe care le oferim pentru lectură cu acordul autorului sunt extrase din Trilogia sa dedicată acestui subiect. Volumele Iubirea Interzisă şi Celălalt Eros au apărut în 2001, la editura Cartier din Chişinău, în condițiile în care în România homosexualitatea era incriminată legal, iar cel de al treilea volum, Homofobia, a fost publicata de către editura Maiko cu sprijinul ACCEPT în anul 2004.

 

 

Unul dintre nenumăratele mari merite ale vechilor greci a fost şi acela de a cultiva în spiritul frumosului şi binelui (…) o pornire umană a cărei obârşie – simultană poate cu însăşi apariţia omului – se pierde în negura timpurilor. Mulţi au numit-o „amorul grec”, ca şi cum ar sta în puterea unei naţiuni să inventeze ceva ce ţine de natura însăşi şi străbate mileniile. Pe de altă parte, pe măsură ce omenirea europeană se depărta de izvoarele ei eline, paternitatea acestei înclinări era atribuită acelor noi naţiuni în rândurile cărora ea se manifesta cu o deosebită intensitate. Francezii vorbeau despre „viciul italian” în timp ce italienii erau încredinţaţi că era vorba de de un „viciu francez”; cine dorea ca Europa să iasă cu faţa curată, invoca „viciul turc”, dar pretutindeni unde se întinsese stăpânirea britanică, băştinaşii erau siguri de obârşia engleză a buclucaşei deprinderi. Între timp antropologii şi etnologii demonstrau pe bază de fapte existenţa fenomenului cu pricina atât la nenumărate popoare zise primitive, cât şi la civilizaţii cu un trecut veritabil ca cea chineză, japoneză sau aztecă.

 

Vechii greci n-au inventat aşadar nimic, căci se pot inventa valori ce fac parte din suprastructura culturală a umanităţii, nu şi ceea ce ţine de infrastructura ei biopsihică, emanaţie a naturii universale. Ei au contemplat însă cu luciditatea şi înţelepciunea care le erau proprii această dimensiune oarecum surprinzătoare a condiţiei umane, i-au desluşit raţiunea de a fi, i-au stabilit normele ideale de manifestare (…). Cu un simţ al naturii şi al naturalului pe care ne este aproape cu neputinţă să îl redobândim, într-atât ne-au înrobit modelele şi şabloanele de proveniență socială, ei nu s-au gândit niciodată să interzică un impuls ce intra, e drept, într-un oarecare conflict cu norma dominantă, reproductivă a Erosului (mai ales din perspectiva noastră, modernă), dar se dovedea nu mai puţin înrădăcinat în adâncurile fiinţei. Dacă e să luăm în serios noţiunea de „amor grec”, va trebui să vedem în ea cea mai înaltă conştientizare a acestei laturi a firii umane, cu o viziune foarte clară a limitelor în lăuntrul cărora ea se poate manifesta în deplină armonie cu demnitatea persoanei: a nu constrânge, a nu abuza, dar mai ales a nu pune plăcerile trecătoare mai presus de ţelul adevăratei  iubiri, emblematic formulat în nemuritorul „Symposion”: uniunea trainică a sufletelor. Prin respectarea acestora, amorul grec –  o noţiune vagă şi difuză, târând în plus după ea o conotaţie peiorativă –  ia forma mai precisă şi mai nobilă a iubirii socratice sau platonice.

 

Fireşte că au existat în lăuntrul culturii eline şi puternice tendinţe critice faţă de instituţia, filozofia şi practica acestei iubiri. Căci şi o asemenea reacţie ţine de natura umană: aşa cum suntem făcuţi, suntem cu toţii înclinaţi, atunci când împărtăşim o formă dominantă de viaţă sau gândire, să contestăm celor ce se află în minoritate dreptul de a gândi şi a trăi altfel decât noi. Nu există tărâm al conduitei umane pe care să nu se manifeste această tendinţă înnăscută spre toleranţă. (…) Raţiunea profundă pentru care heterosexualul mijlociu, exponent fidel al masei, îl detestă pe homosexual nu se deosebeşte în esenţă de cea care a generat ura, antipatia sau animozitatea creştinilor faţă de aşa-zişii păgâni, a catolicilor faţă de protestanţi, a dreptcredincioşilor faţă de eretici, a bisericilor faţă de secte, a proletarilor faţă de capitalişti, a comuniştilor faţă de deviaţionişti, a partidului la putere faţă de opoziţie, a naţiunii majoritare faţă de minorităţile naţionale credincioase cu încăpăţânare tradiţiilor proprii etc. De cele mai multe ori nu se trece dincolo de agresiunea verbală, dar nu puţine au fost şi cazurile când cei socialmente puternici au încercat, şi uneori au reuşit (să ne amintim de noaptea Sfântului Bartolomeu, de „cruciada” împotriva catarilor din Sudul Franţei, de diversele pogromuri şi forme de „purificare etnică”) să-i extermine pe cei puţini dar îndărătnici în crezul lor. Începând cu secolul IV, adică din momentul când creştinismul a devenit religie de stat, până atunci o componentă firească a vieţii sociale a devenit crimă, urmărită cu o cruzime care abia în a doua jumătate a secolului XX a început, pe ici pe colo, să mai slăbească. Ajuns la putere şi impus prin forţă maselor, creştinismul a acreditat ca unic îndreptăţit, adică „plăcut lui Dumnezeu”, felul de a înţelege iubirea propriu zeloşilor lui propagatori: mai cu toţi fiinţe sexualmente fustrate, complexate sau fanatizate – de la Pavel care tuna şi fulgera împotriva bărbaţilor ce-şi neglijează soţiile până la Origen, care se autocastra pentru a realiza o imposibilă sfinţenie – şi în plus, târând după ei moştenirea obsesiilor teologice iudaice.

 

Ei bine, nici urmă în Grecia antică de asemenea forme de intoleranţă la cei ce criticau iubirea inter-masculină. L-au putut condamna la moarte pe Socrate, deoarece vorbeau de un „daimon” necunoscut cetăţii şi îi învăţa pe tineri cum să descopere adevărul prin gândire, ceea ce apărea autorităţilor ca o acţiune corupătoare, dar nu s-a făcut pe parcursul procesului nici cea mai mică aluzie la trecutul său erotic de amant al lui Alcibiade şi Critias. Cum ar fi putut Atena să condamne o pornire proprie chiar şi marelui ei legislator Solon, autor nu numai al faimoaselor principii de convieţuire cetăţenească, dar şi al unor poezii dedicate farmecului masculin juvenil? O naţie, îşi ziceau vechii greci, trebuie să se afle într-o stare de bestială primitivitate pentru a vrea să extermine ceea ce majoritatea nu înţelege sau împărtăşi. O convingere căreia i-au dat o expresie nemuritoare în mitul generat de către destinul istoriceşte real al personajului numit Orfeu, părintele muzicii (…).

 

Căci Orfeu, al cărui vers îmblânzea fiarele (adică fiara din firea omenească), nu era numai soţul credincios al Euridicei, a cărei timpurie pierdere avea să dezlănţuie în miticul muzician acea criză existenţială simbolizată prin coborârea sa în lumea umbrelor. Aceasta este doar prima parte a istoriei lui. În cea de-a doua îl întâlnim în Tracia, în apropierea Mării Negre, total schimbat: devenit indiferent la farmecele sexului opus şi dăruit iubirii tinerilor Traci, dintre care tradiţia a reţinut numele lui Calais. În „Metamorfozele” sale, Ovidiu (exilat tocmai acolo unde legendarul bard îşi petrecuse a doua parte a vieţii) caracterizează cum nu se poate mai limpede noua orientare psihologică a lui Orfeu: „Ocolea orice contact cu femeile, fie deoarece suferise, fie pentru că aşa se legase; multe însă ar fi vrut să se unească cu el, şi numeroase fură cele ce suferiră pentru a fi fost respinse. Fu el cel care a învăţat popoarele Traciei să-şi îndrepte iubirea spre tinerii cei fragezi şi să se desfete cu scurta primăvară a acestor ani, culegându-i primele flori.” Un fel de a fi care înfurie Menadele, femei stranii şi sălbatice, între amazoane şi preotese ale unui cult orgiastic. Nemaisuportând indiferenţa lui Orfeu, şi mai ales concurenţa pe care le-o făcea la tinerii din împrejurimi, se înţeleseră să îl atace şi să termine cu el. Tăbărâră, aşadar, asupra lui, îl ciopârţiră, iar capul, legat de liră, i-l aruncară în mare. Aşa pieri Orfeu.

 

Dar capul cântăreţului asasinat, spune mai departe legenda, pluti până ajunse la ţărmul insulei Lesbos, unde poetesa Sapho îl îngropă sub un arbore. Or, Sapho este nu numai omologul poetic al lui Orpheu, în calitatea sa de mamă a poeziei lirice europene, dar şi omologul lui erotic pe plan feminin, căci ea stă la obârşia europeană a iubirii aşa zise lesbice. (…) Pe acest plan bărbatul şi femeia se întâlnesc într-un cu totul alt spirit, care face posibilă înţelegerea lor deplină, greu de conceput câtă vreme râvnirea reciprocă şi dorinţa de a se „cuceri” unul pe celălalt dau tonul apropierii dintre sexe.  În plus, această iubire, bazată pe asemănare, iar nu pe contrast, este inseparabilă de începuturile celor două arte surori: muzica şi poezia. Iar cum istoriografia antică a păstrat chiar numele tinerilor de care fusese îndrăgostit Fidias, putem spune că şi sculptura europeană are la originea ei un reprezentant al „celeilalte iubiri”.

 

Istorisirea mitului ar rămâne însă incompletă, dacă n-am aminti furia cu care bărbaţii traci au recţionat la aflarea sfârşitului tragic al lui Orfeu. Citim în „Iubirile” lui Phanaocles, poet alexandrin din secolul III (î.e.n):

 

Aflând războinicii traci

De-a soaţelor crudă faptă,

Cumplită durere-i cuprinse;

Îşi tatuară atunci nevestele

Pentru ca semnele-ncrustate-n piele

Să le amintească totdeauna crima.

Şi ca pedeapsă pentru moartea lui Orfeu

Îşi tatuează până azi femeile.

 

Era judecata morală a grecilor faţă de cei incapabili să înţeleagă alteritatea voită de natura însăşi. Avea ca obiect un grup uman aflător departe de de graniţele vechii Elade (unde o asemenea faptă ar fi fost de neconceput), şi care stârnea reprobare chiar şi printre aşa zişii barbari. Dezlănţuirea criminală a Menadelor împotriva cântăreţului iubitor de tineri traci anticipa profetic isteria homofobă care avea să ia naştere peste puţine secole în Europa creştinizată şi la al cărui simplu gând grecul de odinioară ar fi fremătat cu ardoare. Stigmatizarea ei continuă însă se lăsa aşteptată.

 

Dar simbolul prin care înţelepciunea mitologică elină contrabalansa în modul cel mai eficace tendinţele critice faţă de iubirea inter-masculină avea să fie mitul lui Ganimede. Frumuseţea acestui prinţ troian îl cuceri pe Zeus însuşi care, transformat într-un vultur, îl răpi şi-l duse cu sine în Olimp, făcând din el paharnicul său. Un privilegiu absolut unic, neîmpărtăşit de nici una din femeile pământene seduse de părintele zeilor, căci ele rămăseseră toate printre muritori. Nemuritoare şi părtaşă la gloria divină – aşa prezintă mitul lui Ganimede acea formă a Erosului (…). Din antichitate şi până în timpuri recente Ganimede n-a încetat să-i inspire pe artişti, printre care Michelangelo, Correggio, Benvenuto Cellini, Rembrandt, Rubens, Carracci, Goethe, Schubert. Sensibilitatea faţă de acest mit lasă mereu să transpară o latură ieşită din comun, heterodoxă, în artistul inspirat de el.

 

Şi astfel, frumuseţea absolut unică, niciodată repetată, a umanismului antic elin consta echilibrul pe care-l realizase între cele două forme ale Erosului: cea bazată pe contrast şi cea bazată pe asemănare, cea dominantă şi cea complementară (…).Se înţelegea că nevoia de iubire este, prin însăşi firea ei, refractară limitelor şi demarcaţiilor rigide, ea tinzând spre universalitate, spre totalitate. De aceea îl vedem pe Zeus atras atât de Leda, cât şi de Ganimede, iar pe Ahile îndrăgostit nu numai de Patrocle, dar şi de captiva Briseis.

 

Poate această ştergere a graniţelor dintre cele două modalităţi ale Erosului să apară monstruoasă şi scandaloasă europeanului modern, dresat printr-o educaţie bimilenară să-şi canalizeze într-un anumit fel instinctele, dar el ar face bine să-şi aducă aminte că acolo unde oamenii gândeau şi trăiau în acest spirit se află leagănul propriei sale culturi. Pe atâtea tărâmuri se poate auzi astăzi chemarea: „Înapoi, la izvoare!”, care se impune ca singură soluţie atunci când oamenii îşi dau seama că s-au înstrăinat de obârşie, de începuturi. Poate că şi viaţa psihică a omului are nevoie de o asemenea revenire la sursă pentru a pune capăt crizei spre care au împins-o ideologizările şi îndoctrinările, falsa spiritualizare, moralismul excesiv. Nu e dezolant să fim nevoiţi a constata că, în ciuda mileniilor de dezvoltare culturală, fiinţa umană apare, în ce priveşte forţa caracterului, cu mult inferioară celei de pe vremea lui Pericle sau Alexandru Macedon? Nu e greu să ne imaginăm cum ar fi reacţionat grecul de odinioară, cu înţelegerea lui cuprinzătoare şi tolerantă, dacă i s-ar fi vorbit despre un trib feroce, undeva printre barbarii din nord, în care heterosexualii nu numai că-i detestă pe homosexuali, dar îi urmăresc, îi asupresc şi le interzic manifestarea liberă a sentimentelor. Ar fi zis desigur: „Ce monstruos!, ce scandalos!”

 

0 Comments

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?