Un om

familyfamily

Cum am crescut printre femei  și nu am ajuns  o ratată

 

Am crescut printre femei. În general, figurile masculine au lipsit din viața mea. Nu am vrut nici eu, nici mama, nici oricine altcineva din familia mea asta. Nu a fost voia lui Dumnezeu, nu m-a blestemat nimeni când eram copil, nu m-a deochiat nicio femeie cu ochii verzi, nu m-a abandonat nimeni. Tata a murit, când eram suficient de mică încât să nu înțeleg exact ce se întâmplă cu viața. Acceptarea dispariției lui a fost o constantă în viața mea, am învățat treptat asta. Ceilalți bărbați fie erau în alte orașe, fie erau la studii pe la facultate. Dar nu ăsta e scopul scrierii mele. Vreau să vorbesc despre cum am crescut printre femei și nu am ajuns o ratată.

 

La școală m-au dus și m-au luat, m-au felicitat când am absolvit câte un ciclu: femei.  M-au învățat să scriu și să citesc, să socotesc, să deslușesc chimia, care pentru mine a fost un calvar, câte o femeie. Pasiunile pentru diferitele materii, tot ele mi le-au insuflat! M-au ajutat în pregătirea pentru olimpiade, m-au felicitat când le-am luat și m-au îmbrățișat când le-am picat. Au fost lângă mine când era să pic la matematică prin clasa a 9-a, dar și când am luat la mate primul și unicul 10 din viața mea de elev, dar asta a fost mai devreme, prin clasa a 8-a.

 

M-au învățat să gătesc, să calc, să cos, să repar prize și dușuri, să desfund chiuveta; au stat în spatele meu când am mers pe bicicleta și în dreapta mea când am condus prima oara mașina. Bine, mint, au stat în spate, pentru că le era mult prea frică să… nu știu exact ce, dar au stat în spate. Nu m-a supărat, m-am bucurat în schimb de prezența lor. M-au învățat cântecele și poezioare pentru copii, dar și înjurături; mi-au zis când nu e ok să le folosesc totuși. Mi-au cizelat lipsa de diplomație, suflându-mi mereu când eram enervată că spui ce te deranjează, dar să nu dai dovadă de nesimțire.

 

Ne-am jucat fotbal, dar și cu păpușile. Învățam regulile de circulație împreună când aveam drumuri mai lungi. Am învățat să înot și să pescuiesc… tot de la o femeie.

M-au învățat, în fine, să fiu om. Să iert, să iubesc, să fiu bună, caldă, calmă, empatică, respectuoasă. Am învățat să fiu luptătoare, demnă, independentă, să mă ridic când cad, să nu întorc obrazul dacă cineva mă rănește, dar nici să ridic palma, să încerc mai degrabă să înțeleg. L-am descoperit pe Dumnezeu, însă unul care îmi aduce mai degrabă aminte de scena aia din filmul cu Iisus când El îi ia apărarea Mariei Magdalena.  Am învățat că atunci când vorbim de divinitate, vorbim de fapt despre iubire și acceptarea omului așa cum e el, că fiecare greșește, că a fi diferit de normele sociale, nu înseamnă a fi rău. Că nu contează dacă ești țigan, lucrătoare sexuală, dezvirginată înainte de căsătorie sau gay, contează să fii OM, că dacă te iubești și te accepți pe tine, atunci îți va fi ușor și cu ceilalți. Am învățat să nu urăsc, oricât de tare aș vrea uneori, ci să privesc povestea din spate. Desigur, asta nu mi-a ieșit mereu. Îmi pare rău.

 

Am ieșit un om normal, sau, mă rog, cam ce înțelege lumea prin normal. Am fost la un liceu de prestigiu, la o facultate de stat, am avut o bursă, iar masterul îl fac la buget. Am avut note mici și note mari, materii la care am excelat și materii la care am fost pe muchie de cuțit să pic. Am și picat de fapt, de vreo două ori.

 

Am avut în viața mea oameni pe care i-am iubit și oameni de care m-am ferit. Îmi plac în general anumite lucruri, iar de altele mă feresc pentru că mă enervează, mă dezgustă, îmi creează anxietate. De exemplu îmi plac oamenii, drepturile omului, psihologia, sexualitatea. Cumva aș vrea să le îmbin pe astea și să contribui la dezvoltarea societății, și voluntariatul. Cred că acesta din urmă mă definește destul de mult, întrucât el m-a făcut să mă redescopăr, dar să-i descopăr și pe alții.

 

Mă enervează ochelarii de cal, mă dezgustă ciorba de burtă, și șosetele. La maximum.

Nu știu să cânt. Nu știu de fapt să fac o groază de lucruri, însă știu o mulțime de altele.  Am pasiuni și am și lucruri pe care amân să le fac. Fac chestii legale și chestii ilegale. Cum ar fi să fur net de la pub-ul din față, sau să merg în RATB fără cartelă, sau să am grijă la metrou când trec să nu dau calumea bara, dacă e vreun adult în spate, ca să-și mai salveze o călătorie. Însă strada, strada o trec mereu pe zebră și pe verde și mă deranjează când cineva mă trage după el pe culoarea roșu, dimineața la ora 3. E fucking roșu, chiar dacă nu trece nicio mașină!

 

Sunt un om normal, la fel ca tine. Toate lucrurile care există în viața ta, la nivel general, există și în a mea, și nu, nu urăsc bărbații. Nu au fost total absenți din viața mea. M-au învățat și ei o mulțime de alte lucruri, mi-au arătat și ei ce e aia iubire. N-am crescut într-o peșteră pe care să scrie ,,Interzis masculilor’’ . De fapt, conviețuiesc cu unul și ne înțelegem bine. La fel de bine cum mă înțeleg cu toți ceilalți din viața mea. N-a fost vina nimănui că m-au crescut femeile mai mult. De fapt, a fost cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla.

 

Așadar, de ce? De ce vă luptați atât de mult pentru familia heteronormativă? Voi cei 3.000.000? De ce aduceți ca argument că două femei sau doi bărbați nu au ce să-l învețe pe copilul lor? Că odrasla o să ajungă handicapată social sau mental? E drept că la mine nu a fost vorba de un cuplu, dar a fost vorba de persoane de același sex care m-au crescut, educat, IUBIT. Singurii care îngreunează situația sunt cei ce nu pot concepe asta, pentru că ei le fac părinților viața mai grea. Ei sunt cei care le repetă obsesiv copiilor proveniți din astfel de familii că nu sunt normali, iar copiii ajung să creadă! Și vai de copilul care crede despre sine că nu e normal, că nu se potrivește, că pentru el nu e loc într-un grup, că unele jucării nu sunt pentru el, că el e un ratat ce merită stârpit la fel ca mamele sau tații lui, sau că nu poate excela la nimic pentru că e bolnav mental pentru că provine dintr-o astfel de familie.

 

Poate despre copilul tău nu s-a zis asta, poate nu o să se zică nici despre nepoți, dar poate strănepotul tău va fi crescut de două mame sau doi tați. Ți-ar plăcea să treacă prin asta? Sau atunci nu va mai conta, pentru că tu probabil nu vei mai exista, iar gura lumii nu va putea să te afecteze?!

 

Un om.

Rainbow Families

Rainbow Families

Copilul tău ți-a spus că este lesbiană, gay, bisexual/ă sau transgender și nu știi cum să reacționezi?

Nu ai reușit să înțelegi pe deplin ceea ce dorește să-ți transmită și te simți pus/ă în dificultate?

Grupul de suport pentru părinți, Rainbow Families, este locul unde vei putea întâlni persoane care trec prin experiențe asemănătoare cu ale tale și unde vei putea primi sprijinul de care ai nevoie.

Rainbow Families își dorește să ofere un spațiu sigur în care membrii să poată discuta deschis și liber despre ce înseamnă să fii părinte al unui copil LGBT+ în România.

Vă așteptăm în ultima sâmbătă din fiecare lună. Dacă aveți întrebări, puteți trimite un e-mail la rainbowfamiliesromania@gmail.com sau să ne sunați la (+4)021 252 5620.

___

*Rainbow Families este o inițiativă a voluntarilor ACCEPT, desfășurată în cadrul proiectului ”Voluntari pentru Drepturi Egale”. ”Voluntari pentru Drepturi Egale” este un proiect implementat de Asociația ACCEPT, finanțat de granturile finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România, www.fondong.fdsc.ro. Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene
Rainbow Families
0 Comments

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?