Am fost la Brighton Pride și a fost cel mai frumos loc de pe pământ

 

Am stat două săptămâni în Londra vara trecută. Am iubit oamenii, orașul și am iubit și UK-ul foarte, foarte tare.

În ultimul weekend din UK, am fost în Brighton cu câteva prietene. Nu știam prea multe despre Brighton, decât că, alături de Bristol, avea cea mai extinsă comunitate LGBT. Și fix în week-end-ul în care am fost și noi a fo
st Brighton Pride-ul – care e unul dintre cele mai mari Pride-uri și festivaluri LGBT. Nu știam pe atunci că o să nimerim la un Pride, dar, fix în ziua aia ne-am decis pe loc să mergem și tot atunci eu și-o prietenă ne-am făcut pentru prima dată părul verde, cu un spray ieftin. Îmi place să cred că a fost vorba de intuiție.queero

 

Când am ajuns în Brighton, mi-am dat seama că eram la un Pride doar când am văzut o pancartă mare cu programul. Până s-o văd, trecusem pe lângă câteva magazine și fusesem convinsă că eram doar într-un oraș care ținea foarte mult la comunitatea LGBT. Nu e neobișnuit să găsești în UK magazine cu tematică LGBT sau pur și simplu magazine de fetișuri, pentru că Anglia e plină de ele. Au stegulețe agățate de vitrină, alături de postere și mesaje pro-gay ca “PrejudiceisPrehistoric” sau “I’m 88, I’m Gay, I’mProudandI’ve No Regrets” sau “Dare tobeDifferent”/ “SomeGuysMarryGuys, SomeGirlsMarryGirls, SomePeople Are Trans. GET OVER IT!” (Adică mesaje de care e imposibil să nu fi dat vreodată și care, din păcate, încă mai trebuie să fie agățate de ferestre.)

 

Fusese un vis de-al meu să merg la un Pride ”din afară”. Îmi petreceam, câteodată, serile pe Instagram, dând like-uri la poze de la festivaluri din Londra sau Madrid și ofticându-mă că nu eram acolo, pentru că fiecare festival e un adevărat show.

De exemplu, Brighton Pride este un festival în toată regula, de două zile, cu hartă, program, animatori, toate cele. Tot Brighton-ul e implicat în Pride, și nu există neapărat un marș, ci mai mult o mare de oameni care dansează pe străduțe, țipă, cântă, și-și fac poze.

 

Eu mă tot plimbam prin oraș și mă minunam de cât de colorat era totul – nu exista ceva care să nu fie în culori de curcubeu; chelnerii lucrau cu curcubee lipite pe obraz, câinii aveau ghirlande de plastic în jurul gâtului, polițiștii țineau steaguri mici, mai toți purtau coronițe de flori, și oamenii se urcau pe cutii de telefoane, se țineau de mână și cântau ”One Love”. Pe plaja din Brighton erau înfipte steaguri LGBT în nisip, iar unii săreau în mare și se întorceau cu steaguri ude, pe care le lipeau de noi, și noi ne scuturam și tremuram râzând. Niște voluntari se plimbau cu găleți în care strângeau donații pentru festival și viitoarele evenimente din comunitate, și chiar mai toți donau. Un tip îmbrățișa pe toată lumea care trecea pe lângă el și pe unii îi săruta pe frunte. Alții stăteau tolăniți pe iarbă, cu fruntea lipită de soare, și păreau atât de liniștiți – de parcă și-ar fi găsit pacea interioară, știi?

 

Și atunci le zâmbeam tuturor și toți îmi zâmbeau înapoi. Și se forma un sentiment foarte cald de apartenență – stăteam înghesuiți cu toții și ne respiram unii pe alții.

Eu făceam poze cu polaroidul și oamenii intrau în cadru ca să îmi facă cu mâna și eu îmi lipeam aparatul de piept ca să aud bâzâitul de dinainte să iasă poza, ce se izbea de țipetele de pescăruși și de zgomotele de mulțime, și zâmbeam tare.

 

Când au venit animatorii, ne-am strâns și mai mult unii în alții și râdeam de fericire – unul dintre ei era Steve Forrest, fostul toboșar de la Placebo, care avea buzele întinse cu ruj mov și o zgardă la gât și-l trăgea de lanț soția lui, Xarah, o tipă foarte frumoasă, înaltă, tatuată (deși tot el era ink-god), pe care o văzusem doar din poze înainte și nu-mi plăcuse de ea (dintr-o aversiune orgolioasă de de-ce-a-plecat-el-din-Placebo), iar atunci m-am gândit că nu știam ce avusesem în cap și simțeam că o iubeam, așa cum iubeam și pe toți, pe absolut toți oamenii de acolo, cum reușeam, atunci, să mă iubesc și pe mine, și pe tipul ăla de-acasă care mă lovise și pe tipa care mă rănise și toți oamenii cu care am intrat în contact vreodată. Mă roteam și mă învârteam cu toți ceilalți oameni, pe muzică, și îi iubeam pe toți.

 

Și a fost un sentiment foarte mișto, pentru că la primul Pride la care am fost, din București, m-am simțit în plus. Nu avusesem timp să-mi iau steag, să mă colorez sau să-mi desenez curcubee și nu simțeam că ”aparțin” – știam că era o prostie, dar există mentalitatea aia proastă, pe care am observat-o extinsă mult prin unele comunități din România, de ”nu are ce să caute aici, nu e destul/e prea queer”, ceea ce e contrar a tot ceea ce ”queer” ar trebui să însemne. Și, din orogliu, senzația aia de disconfort tot rămâne acolo.

 

Dar atunci mi-am depășit frustrarea de la Pride-ul din București și mi-am luat steaguri, o ghirlandă și o coroniță pe care cred că am purtat-o toată vara. Dacă oamenii mi-o complimentau sau îmi ziceau orice despre ea, nu ezitam să le spun, imediat, că e o coroniță LGBT, pentru că florile erau toate în curcubeu.

 

La un moment dat, un tip cu părul roz m-a oprit și mi-a zis ”Whoa, look at that green!”. M-am roșit toată și am început să vorbim despre vopseaua perfectă. La un moment dat, s-a întors la prietenul lui și l-a întrebat –

”So, where are we now, exactly?”

”In heaven.”

Și acolo eram.

Tea Nicolae

Tea Nicolae

an introverted kind of soul splashed with occasional self-suff.
placebo
Tea Nicolae

Ultimele postari ale lui Tea Nicolae (vezi toate)

0 Comments

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?