Să fii queer în România. Cum sprijinul comunității salvează vieți.  

Nu pot spune că am avut una dintre cele mai îngrozitoare vieți, însă nu pot nici să afirm că am trăit în puf și că unicorni roz au zburdat de jur împrejurul meu. Am avut o adolescență acceptabilă, deși, dacă e să mă întrebi pe mine, făcând o comparație cu experiențele celor care m-au înconjurat în acea perioadă, aș putea zice că a fost puțin de rahat. Și nu pentru că ei nu ar fi trecut prin etapele și fazele pur adolescentine, ci pentru că păreau să se încadreze atât de bine în peisaj și să știe ce vor și cine sunt, iar eu aduceam mai mult cu o caricatură care nu-și avea locul nici într-un grup, nici în celălalt și a cărei existență este pusă sub semnul întrebării. Desigur, pe vremea aceea nu avusesem suficient contact cu oamenii din „afară” și, mă credeți sau nu, țineam cu încăpățânare să mă situez, eu pe mine, într-o categorie: femeie sau bărbat. Țineam să-mi dau o etichetă, să am senzația că aparțin unui grup, căci mă vedeam, în acel oraș mic și dezolant, ca un extraterestru, al cărui loc nu era acolo.

Ce-i drept, dacă ar fi să învinuiești pe cineva, privind din interior, pur subiectiv, ai avea tendința să-i blamezi pe cei din jur, dar imaginea de ansamblu îți arată că lipsa contactului cu lumea și influențele care vin doar dintr-o singură parte, cunoașterea unui singur punct de vedere, te fac, atunci când vezi ceva nou, să devii curios și să reacționezi prin râsete și indignare la lucrurile pe care evident nu le înțelegi, din moment ce nimeni nu ți-a spus nimic despre ele. Da, lumea din jur își are partea ei de vină, însă cea mai mare parte din vină o dețin eu, căci, vrând, nevrând, am lăsat evenimentele să mă afecteze în fel și chip. Și nu ar fi trebuit să fac asta. Ar fi trebuit să nu-mi pese, exact ca acum. Rețeta nepăsării este, însă, magică și necesită, în primul rând, o acceptare de sine pe care, la acel moment, nu o aveam.

Nu-mi făcea plăcere să fiu oprită pe stradă și întrebată, destul de direct, de tinerii de vârsta mea sau doar puțin mai mari ca mine, dacă sunt fată sau băiat. Nu-mi făcea plăcere să intru în magazine, să mă opresc la raionul de bărbați și să mi se facă observație, de fiecare dată, că hainele pentru femei sunt în partea X sau Y, iar apoi, când dădeam un răspuns sec, să fiu virtual disecată și analizată la sânge, din cap până în picioare, cu un ochi critic. Nu-mi făcea plăcere nici să-mi aud colegii șușotind, dar nici să mă cert încontinuu cu mama mea, din cauză că a eșuat mereu să mă înțeleagă, iar eu, din teama de a nu fi și mai judecată, nu am reușit să-i explic pe de-a întregul ce și cum simțeam. Nu am putut să-i spun că nu mă simțeam pe deplin fată, cu toate că așa m-am născut, însă că nu mă simțeam nici pe deplin băiat. Nu am izbutit să-i spun că-n mine se dă o luptă crâncenă, între două părți, care mă trăgeau ambele cu nesaț spre ele, și că eu nu știu ce să aleg și ce să las în urmă. Și nu i-am spus nimic din toate astea, din teama de a nu fi și mai marginalizată.

Și cu toate că le dădeam altora sfaturi, spunându-le că trebuie să fie liberi și nepăsători la părerile publicului și că trebuie să se accepte așa cum sunt, eșuam să-mi aplic aceleași tehnici și mie, deoarece consideram că problema mea o depășește pe a lor și că rezolvarea pentru ea nu poate fi găsită prea ușor. Iar dacă aș fi reușit la momentul ăla să înțeleg ce mi se întâmplă, dacă aș fi avut oameni care să mă susțină și să mă accepte așa cum sunt, nu doar să-mi ofere iluzia acceptării, la un nivel superficial, ci să mă înțeleagă cu adevărat, aș fi scăpat de ani de suferință, însă n-am putut, căci tot ce vedeam în jurul meu, erau oameni normali, care nu se confruntau cu nevoia de apartenență la nivelul în care mă confruntam eu, căci ei nu aveau nevoie să lupte pentru asta, deoarece erau deja acceptați de societate, eu fiind singura creatură diformă pe care izbuteam să o disting în mulțime. Și știm cu toții că judecata altora doare, însă când noi devenim proprii noștri judecători, e ca și când ne-am fi legat deja ștreangul de gât.

Pot să spun că tot ce-mi doream era să scap dintr-o familie și un oraș în care simțeam că nu aparțin. Și, ce-i drept, după ani și luni întregi de chinuri și îndoieli, am reușit, în cele din urmă, să intru la facultate și să pășesc într-o comunitate care m-a primit cu brațele deschise. Nu doar că la început aveam impresia că sunt pe altă lume, ci credeam și că totul urmează să se năruie subit, că va fi fost doar un vis și că, atunci când mă voi trezi, îmi voi da seama că, de fapt, nu am plecat niciodată din casa părinților mei, că sunt tot acolo, izolată în micul meu colț de lume, ca un biet pui de urs, prins în capcană, neștiind pe unde să iasă.

Văzând diversitatea din comunitatea LGBTQ+ din București și cunoscând oameni noi în mod constant, părerile mele au început să se schimbe și, fără să-mi dau seama, am pășit peste prăpastia care stătea să mă înghită, am tăiat corzile care mă trăgeau când într-o parte, când în cealaltă și, destul de ciudat, am învățat să mă accept pe mine.

Da, sunt genderqueer. Da, mai am multe de învățat despre mine. Da, încă trebuie să mă mai cunosc. Da, știu că nu sunt singura persoană care a trecut și trece prin asta. Da, acum simt că aparțin, că nu sunt un extraterestru rătăcit și că identitatea mea nu constă doar în înfățișarea care te plasează în categoria de bărbat sau femeie; că eu înseamnă mai mult decât atât. De fapt, gender-ul nu are nicio importanță, contează doar să fii om. Și, după cum spuneam, dacă aș fi avut suficientă deschidere de minte ca să înțeleg și să aplic aceste lucruri asupra mea, acum câțiva ani, m-aș fi scutit de multă suferință. Dar câteodată trebuie să treci prin foc și să calci pe cioburi desculț, ca să te călești și să înveți să lupți.

Ceea ce mi-a adus mie comunitatea LGBTQ+, nu cred că poate fi pus în totalitate în cuvinte, căci pentru prima dată, după mulți ani, pot spune că sunt… fericită și mulțumită, cel puțin dintr-un punct de vedere!

Înainte să vin în București, acum câteva luni (de fapt, wow, stai, că a trecut mai bine de jumătate de an de atunci!), și nu-mi e rușine să o recunosc, eram doar o epavă depresivă, care se detesta în totalitate și care credea că întreaga ei viață va fi doar un mare fiasco. Nu credeam că cineva mă va plăcea vreodată. Nu credeam că e ceva de plăcut la mine, de fapt. Mă vedeam ca pe un alien și nu credeam că am ceva de oferit. Dar m-am înșelat. Mi-am dat seama, odată ce am pus piciorul în comunitatea asta rainbow, că lucrurile stau fix pe dos și că ceea ce fac nu e în van. Mi-am dat seama că sunt un om, care se exprimă pe sine diferit față de restul. Am învățat că sunt o persoană unică doar prin felul meu de a fi și că nu are rost să-mi alterez identitatea doar pentru că marea societate nu reușește să treacă peste normele heteronormative care i-au fost impuse și să accepte faptul că există mai mult decât două categorii în care să plasezi oamenii; omenirea este mult mai diversă și complexă decât atât.

Chiar acum, poate, prin lălăiala asta, care mă tem să nu fie doar o pledoarie neinteligibilă, reușesc să-i demonstrez unei persoane că viața nu e chiar atât de urâtă precum crede și că se poate și altfel. Been there, done that.

Comunitatea LGBTQ+ mi-a oferit o libertate pe care nu credeam că o am: aceea de a fi eu, în totalitate, și de a mă simți bine cu mine. Am cunoscut oameni, mi-am făcut prieteni (un termen atât de ciudat) și chiar am ajuns să mă implic, la rândul meu, în comunitate, căci vreau să dau și eu mai departe ce am primit. Nu vreau să țin doar pentru mine. I want to share. Vreau să le spun tuturor că nu-i chiar atât de groaznic să fii queer în România; că nu suntem singuri, ci ne avem unul pe altul, ne apărăm reciproc și luptăm pentru scopuri comune. Ce am învățat recent este că fiecare suntem parte din comunitatea asta minunată și că, dacă vrem să schimbăm cu adevărat ceva, nu trebuie să rămânem impasibili, ci să ieșim din anonimat și să ne facem simțită prezența. Și din moment ce nu vreau ca vorbele să-mi fie interpretate greșit, ieșirea din anonimat nu reprezintă un îndemn la coming out, ci o posibilitate de a lega noi prietenii și de a primi sprijin, prin aderarea la comunitatea LGBTQ+, fie că ești out sau nu.

Nu m-am simțit nicicând mai bine ca acum, când scriu acest articol. Simt emoții puternice, căci mă adresez nu doar oamenilor  pe care i-am cunoscut deja, și cărora le mulțumesc pe această cale pentru contribuția minunată pe care au avut-o asupra mentalității mele, fie că au făcut-o voit sau pur și simplu fără să-și dea seama, prin simpla lor existență, ci tuturor persoanelor queer care trăiesc, poate, cu aceleași gânduri pe care le aveam și eu înainte: nu sunteți singuri, noi ne aflăm chiar aici!

Poza de profil pentru xanderward

xanderward

tentativă de scriitor eșuat, atins de profunzimea întunericului. în scriere, prefer masculinul. pentru alte halucinații, a se vizita caverna obscură a viselor abandonate:https://randomshitsbyme.wordpress.com/
Poza de profil pentru xanderward
2 Comments
  1. Andreea S 2 ani ago

    Unul dintre cele mai frumoase articole, pe care le-am citit și le voi citi pe acest site în mod sigur. A ajuns unde trebuia și sper ca toți ce îl vor citi să-l perceapă la fel. Și mă bucur enorm pentru concluziile tale,OM FRUMOS.

    • Poza de profil pentru xanderward Author
      xanderward 2 ani ago

      Mulțumesc frumos, Andreea!
      Acum, nu cred că toată lumea îl va percepe la fel, pentru că toți venim de undeva și avem un bagaj diferit de chestii, pe care-l cărăm cu noi peste tot. Important este să se priceapă esența. Faptul că nu suntem nicidecum ciudați, anormali, specimene sau mai știu eu ce, ci că suntem cu toții oameni, că trebuie să ne acceptăm noi mai întâi, pentru a putea să fim confortabili cu cine suntem și că… nu suntem singuri.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2017 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?